“Când o fii șio fii să mor, De dorul la tutulor….”

“Când o fii șio fii să mor,  De dorul la tutulor….”

” Am baiatu’ bolnav și m-am rugat și io la părintele Arsenie.”
Femeia este săracă. Pare pioasă sau, poate, este doar resemnată. O șapcă îndoielnică o apără de soare. Când pune mâna pe crucea de lemn cu numele părintelui sculpta, încearcă să plângă.
Oboseala așteptării parcă îi reprimă lacrimile. Oftează și mângâie literele tocite.

Dumnezeu, Părintele Arsenie, Iisus, toți se amestecă în rugăciunile ei. Nu știe ce să ceară, sănătate, bani, noroc. La toate a sperat când a pornit de acasă. A bătut jumătate de țară. Măcar puțină liniște. Și uitare, momente de uitare.

” Să ne dea sfințișoru’ noroc și sănătate.” Accente de manea. Gene false și haine stridente. Glamour de mahala. E cald și parcă Valea Prahovei a devenit rutină. Ar merge o plimbare și la ” sărăciili” astea.

Coadă mare, e de bine, e timp să se vadă aroganța. Doar să nu zgârie disperații mașina, că nu prea ” era” locuri. Doamne, pupa-ți-aș curulețul tău!

Dacă i-ai spăla cerceii de aur, doar apa în care au fost licioriți ar hrăni jumatate dintre cerșetorii din jur.
“Deci, cinci cruci pentru parbriz, șapte brățări norocoase, câteva breloace, că vine botezul lu’ ăla mic, icoane să fie spor la bani și poate nu mă calcă baba asta pă adidași.”

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *