Ai carte, “dă-te” dracu’ !

Ai carte, “dă-te” dracu’ !

Citești?
Câteodată.

Tot câteodată, întelegi ce citești.
Din obișnuiță, din plictiseală, din inerție.
Nu te lauzi. Nu ai cu ce. Nu ai cui.
O mai fac și altii. Mulți. Mult mai bine.
Nici ei nu fac o virtute din asta. Unii ar avea motive.
Când discuți cu ei, nu-i înțelegi. E prea mult.

Virtutea și-o asumă proștii.
Ei nu citesc. Si sunt mandri.
Cartea devine, în opinia lor, motiv de ironie.
Ei nu spun ironie, spun caterincă.

Ce faci, bă, citești?
Sună a ocară.
Și atunci negi. Ai nevoie de ei. Proștii sunt utili. Ei aduc foloase. Așa că faci un compromis.
Ce ai putea să le spui?

Dumnezeu ne-a făcut egali.
Prostia a făcut restul.

Și atunci citești pe întuneric. Nici ei nu stau în lumină.
Hulesc.

Ești minoritar fără drepturi.

Hemingway nu te poate apăra. E mort. Pentru ei e enigma.

Și atunci taci. Citești incet. Meschin. Ascuns.

Râzi împreună cu ei. Inventezi scuze.

Te întorci cu spatele și urli. Și tot nu recunostî. Și ei se fudulesc. Încă unul de-al lor.

Rânjești si tu ca prostul. Împingi cartea cu piciorul sub birou. Îi confirmi. Îi aduci în legalitate. Le dai un nume.
Proștii nu ar trebui să poarte nume. Ei nu au etimologie.
Și tu garantezi pentru ei.

Citești.
Cateodată.
În ilegalitate. Și vrei să te pierzi într-un oraș analfabet.

Dar ei sunt vânători iscusiți.
Lași capul în jos și cauți cuvinte. Alea puține prin care să te faci înteles.

Iertare!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *